Ursulescu Florin Ciprian

Pașii mei perforau tronul eternității, iar regretul că ființa mea a mișcat tăcerea absolută îmi dădea fiori. Priviri stăruitoare si ironice mă însoțeau, mă judecau și condamnau în aceeași clipă oferindu-mi o teamă bolnavă cu o puternică senzație de vomă. Ce soi de creatură a zămislit divinitatea prin bunăvoința ei neînțeleasă? M-am oprit. Din urmă venea alergând, în haina unor regrete tardive, o frântură de moarte ce-mi satura sufletul cu disperarea unei neputințe implacabile. Aș fi vrut ca urletul meu redus la tăcere să schimbe ceva, să tatueze veșnicia cu plânsul meu hohotit și neîmplinit și să-mi arate o umbră de nădejde, însă izul lugubru al unei avansate descompuneri a început să alerge prin simțurile mele acute și să îmi strige sentința contopirii cu nemișcarea.

Iubirea dintre noi de la început a fost sortită eșecului. Ceva inefabil, plutea între noi, deși nouă nu ne păsa... Trăiam momentul și ne hrăneam atavic nevoia de prihană. Vedeam în ea un zâmbet de înger ce-mi îmbăta ființa, mă lumina și mă încălzea deopotrivă, iar sufletul meu pornea un cotilion ce ne ridica încet de la pământ la înălțimi demiurgice. Omiteam uneori că sunt om. Singura mea nevoie era ea, iar foamea nesățioasă de a o privi, de a-i simți izul acut de azalee, mă copleșea. Uneori mă trezeam zâmbind iar buzele mele aveau gustul ei, deși nu era lângă mine. Sufletul ei călătorea poate în somn și-mi lăsa o suavă urmă, o angelică relicvă al unui sărut sublim. Priveam febril, cu disperare în jur. O căutăm, chiar dacă știam că a fost o iluzie. Nu avea importanță, mă rugam oricărei zeități ce îmi putea oferi o clipă în plus alături de ea. Mi se părea echitabil ca eternitatea sufletului să-mi fie întinată, fără urmă de regret. Mergeam la apartamentul ei zilnic, iar me...