Iubirea dintre noi...

Iubirea dintre noi de la început a fost sortită eșecului. Ceva inefabil, plutea între noi, deși nouă nu ne păsa... Trăiam momentul și ne hrăneam atavic nevoia de prihană. Vedeam în ea un zâmbet de înger ce-mi îmbăta ființa, mă lumina și mă încălzea deopotrivă, iar sufletul meu pornea un cotilion ce ne ridica încet de la pământ la înălțimi demiurgice.
Omiteam uneori că sunt om. Singura mea nevoie era ea, iar foamea nesățioasă de a o privi, de a-i simți izul acut de azalee, mă copleșea.
Uneori mă trezeam zâmbind iar buzele mele aveau gustul ei, deși nu era lângă mine. Sufletul ei călătorea poate în somn și-mi lăsa o suavă urmă, o angelică relicvă al unui sărut sublim. Priveam febril, cu disperare în jur. O căutăm, chiar dacă știam că a fost o iluzie. Nu avea importanță, mă rugam oricărei zeități ce îmi putea oferi o clipă în plus alături de ea. Mi se părea echitabil ca eternitatea sufletului să-mi fie întinată, fără urmă de regret.
Mergeam la apartamentul ei zilnic, iar mereu doi ochi verzi, critici, îmi aruncau o privire plină de aversiune. Mama ei îmi deschidea mereu ușa și eram sigur că undeva sub capotul ei roșu, o potențială armă minusculă și ucigătoare aștepta prilejul potrivit să-mi curme fericirea și să mă trimită într-o plimbare romantică cu eternitatea. Niciodată nu-mi spunea ceva, însă ceva din atitudinea ei, mă făcea să fiu reticent. Zâmbetul ei în schimb părea sincer, dar știam că era doar o fațadă abjectă ce păstra un aparent tratat de neagresiune în familie. Mă invita cu un gest larg și accent teatral în sufrageria mobilată cu gust, în care trona la loc de cinste, un uriaș televizor din care își făceau mereu auzite vocile unui serial brazilian lacrimogen.
Așteptarea mă apăsa și îmi doream cu ardoare să-mi iau iubita de mână și să fug departe , să nu mă mai întorc. Să fug spre o altă lume in care să nu existe nimic decât noi... Asta se întâmpla destul de des deși evitam cât era omenește posibil astfel de întâlniri...
Considera că nu aveam potențialul unui arivist capabil să-i ofere fiicei sale o viață lipsită de griji. Pentru ea, eram un om ce alerga inutil luna. Fără viață sau viitor, un ratat și definitiv ins insolvabil.
Au fost numeroase și complicate încercări pentru a ne despărți, mereu finalizate dramatic cu lacrimi și jurăminte false.
Într-o zi m-a copleșit bucuria când mi-a deschis micuța mea prințesă. Mi-a făcut semn să tac și a ieșit grăbită închizând ușa încet, fără niciun zgomot perceptibil.
— Mama are un musafir ciudat... Mi-a șoptit sărutându-mă pe obraz. Hai să mergem să ne plimbăm pe lângă lac...
Tot într-un joc, zâmbet, strângeri de mână și sărutări dulci ne-am petrecut seara, iar în mod inexplicabil timpul ne-a închis într-un glob departe de mirosul rânced al realității. Nu ne-am gândit la nimic altceva...
Spre dimineață, am condus-o acasă când frumoasele frânturi de cer, încadrate de gene lungi, dădeau semne de oboseală. Nu-și dorea să mă părăsească. Mă strângea cu disperare de parcă ar fi vrut că brațele ei să mă apere de orice durere. Mă strângea din ce in ce mai tare, pe măsură ce vedea că tricoul meu devenise ineficient în a mă proteja de frig.
— Te rog ia asta. Eu nu mai am nevoie de ea, sunt acasă. Îmi spuse în timp ce-și desfăcea de la gât o minune de eșarfă stacojie.
Am râs. O eșarfă nu mă ajuta prea mult, însă gândul că ea a purtat-o...
— Bine, dar de unde o ai? E prima oară când o văd...
— Mi-a cumparat-o mama de la doamna aceea ciudată.
— De ce tot spui că e ciudată? Am intrbat-o în timp ce urcam scările blocului.
— De cum a intrat pe ușă, a cerut o mătură. Nu a salutat, nu a spus nimic altceva... A măturat in urma ei până la scările blocului de parcă ar fi vrut să-și șteargă urmele... Mi s-a părut puțin straniu...
I-am zâmbit...
— O nebună cu eșarfe frumoase pentru îngerul meu...
Am sărutat-o lung și am plecat.
Drumul meu până acasă era în mare parte o lizieră de salcâmi crescuți pe un deal abrupt. Eram in a doua jumătate a lunii mai, iar copacii își aruncau asupra mea parfumul gingaș al florilor. Lăsasem de mult în urmă luminile oamenilor. Gândul la iubita mea, atingerea frumoasei eșarfe, mireasma din jur, cerul înstelat, mă făcea să-mi doresc ca drumul sa nu se mai sfârșească. Pășeam încet și număram stelele...
In spatele meu, mai întâi timid, un galop al unui cal mi-a acutizat atenția. Un cal atât de târziu?
M-am întors când era deja în spatele meu, făcând un pas lateral pentru a lăsa cărarea liberă... In spatele meu, nimeni... Zgomotul copitelor părea că vine din pașii mei. Am inceput să alerg. Pe umărul meu, o palmă grea își lăsa urma. Nu simțeam atingerea, însă știam că în următoarea clipă, mă va înșfăca ceva mare și absurd. Simțeam că e inutil să fug, așa că m-am oprit. Când m-am întors, am simțit două coarne țapoșe intrându-mi în piept ce-mi căutau cu cupiditate inima. O durere de neimaginat m-a făcut să leșin și să văd cum zâmbetul ei de pe cerul sufletului meu se topește încet... Eșarfa de la gâtul meu a devenit un șarpe negru, ce-mi șoptea cu limba bifurcată... Ești al meu... Al meu... A început să mă strângă cu aceeași intensitate cu îmbrățișarea îngerului meu îndepărtat ... Îmi doream să mor...