Sau, reinterpretând titlul: cum să evadezi cu stil (și fără vestă de salvare)
Mugur Ioniță își continuă nestingherit aventura literară, invitându-ne, de data aceasta, într-un voiaj pe ape sărate, în bătaia vântului și a visurilor. Dacă până acum ne-a purtat printre nori, alături de Pavel — meteorologul cu capul în nori și picioarele pe stele — și apoi ne-a lăsat pe străzile Timișoarei, într-o iubire boemă între simpaticul Florin și misterioasa Albertina, acum... ne eliberează drumul spre mare. Și nu doar prin cele 150 de pagini, ci chiar la propriu.
Pentru că, da — fără să ai cine știe ce cunoștințe inițiale din fascinantul univers al navigației — după parcurgerea acestui roman vei ști ce-i o parâmă, o velă, o timonă, dar mai ales te vei alege cu sufletul umplut de briza sărată a unei mări cu farmec și cântec ucigător de frumos, un cântec absorbit parcă direct de la sirenele acelea jumătate femei, jumătate păsări, cu care s-a înfruntat odinioară bietul Ulise.
„Odiseea Adriatică” nu e doar o poveste cu hărți nautice și aventuri pe mare. E un roman de evadare cu adrenalină suficientă cât să-ți imaginezi că ți-ai dat demisia, ai luat ochelarii de soare și ai plecat spre orizonturi albastre. Dar e și o călătorie a sinelui, în care marea nu e doar fundal — ci oglindă. O oglindă magică, ce te poartă prin straturi adânci ale cunoașterii. Fiecare val pune întrebări. Fiecare briză aduce răspunsuri pe care nu știai că le cauți. Marea e acolo: frumoasă, imprevizibilă, periculoasă. Exact ca viața.
Cristi și Virgil, frați și protagoniști, decid că viața nu mai încape între două roți de bicicletă și câteva griji bine ambalate. Pământul e limitat, dar marea... Marea e deschisă. Așa că își iau inima în dinți (și permisul de categoria C de la Căpitănia din Timișoara — da, fix aia de pe Bega) și închiriază o barcă în Croația.
Cristi, cu ceva mai mult avânt, urmează anterior un curs de sailing la Marea Neagră, sub supravegherea unui instructor dur, cu înjurături în colțul gurii și marea învolburată în ochi — un lup de mare care, în cele din urmă, se dovedește a fi fost un cofetar ce a ales să-și urmeze visul după moartea soției. Un personaj secundar memorabil, dar și un exemplu pentru toți cei care amână schimbarea deși o tânjesc în tăcere.
De aici începe o aventură fără rușine și cu mult curaj: emoții, mafioți albanezi, o Ana periculos de frumoasă (și fiica unui politician corupt), care devine pasager al unei echipe de visători și supraviețuitori. Peisajele curg prin pagini ca berea rece într-o zi toridă — răcorindu-ți sufletul și îndemnându-te să visezi, să te identifici cu marea.
Și totuși, momentul care m-a lovit nu a fost vreo urmărire sau pericol iminent, ci o liniște absolută, în mijlocul furtunii. Când Cristi, prins între vânt, valuri și haos, înțelege că marea nu trebuie înfruntată, ci înțeleasă. Nu e dușman — e profesor. Brutal, sincer, clar. Și acolo, la timonă, Cristi are revelația: adevărata victorie nu e lupta, ci armonia cu sinele și cu natura. Unul dintre cele mai sincere și frumoase momente scrise de Ioniță — și, fără îndoială, preferatul meu.
„Odiseea Adriatică” e o poveste despre libertate, curaj, maturizare și acel moment pe care îl simțim cu toții, măcar o dată:
„Ajunge. Plec.”
Poate nu pe mare. Dar sigur din zona de confort.
Dacă rutina ți-a uscat gândurile și ai uitat cum miroase briza, dacă vrei să-ți amintești cum e să visezi cu ochii deschiși și cu picioarele ude, cartea asta e pentru tine.
Nu-ți trebuie vestă de salvare. Doar chef de evadare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu